orthodoxnews

Şi ce folos? Şi ce va fi în loc? Credeţi că aţi schimbat ceva? Mai
rău aţi făcut! Comuniştii s-o-ntărit mai tare!… Moldovenii aud aceste
întrebări şi concluzii peste tot: în troleu, la servici, la şcoală,
chiar şi în baruri. Comunismul s-a-ntărit! S-a-ntărit comunismul?

Comunismul îl întărim noi. Pasivitatea şi indiferenţa clădite pe
frică şi laşitate sînt mediul în care se dezvoltă cel mai bine ciuperca
otrăvitoare a comunismului. Nu este vreme de a face politică, deoarece
comunismul nu are nimic cu politica, cu tratativele civilizate şi
legale, nu are nimic cu alegerile democratice şi nici cu diplomaţia.
Comunismul nu este un partid politic – comunismul este un regim
criminal care dărîmă tot ce e uman şi tot ce e Dumnezeiesc, punînd în
loc frica şi trădarea care sînt satanice.

De aceea, problema care se pune nu este renumerarea voturilor şi
nici măcar anticipatele, ci scoaterea comunismului în afara legii.
Comuniştii nu au dreptul să participe la alegeri, deoarece sînt o
grupare ilegală.

Ca şi diavolul, comunismul se supraapreciază. Dacă veţi analiza
lozincile comuniste din marele imperiu sovietic veţi vedea că ele nu
fac decît să repete: comunismul e nemuritor şi invincibil. Dar aţi
văzut cît zgomot face căderea trufiei şi a minciunii. URSS nu mai este.

Este normal să ne întrebăm: dacă e atît de slab comunismul, cum de e
atît de puternic? Răspund: pentru nici o clipă comunismul nu a fost
puternic.

Comuniştii îşi iau puterea din disperarea noastră. Dacă oamenii nu
ar dispera şi n-ar fi mincinoşi, comunismul ar dispărea de la sine.

Consider că vremea luptei dintre partidele politice a trecut. E
vremea să facem binele şi să luptăm pentru biruinţa lui nu în numele
unui partid, al unui grup, ci al tuturor oamenilor. Fiecare să facă
binele în numele său şi să lase ambiţiile de grup şi apartenenţa
politică. Acest lucru e valabil mai întîi pentru micile partide cu
tentă anticomunistă de la Chişinău, dar care şi-au demonstrat miopia şi
incapacitatea de a se aşeza în fotoliile de conducere ale ţării.

Nu am culoare politică şi nu am susţinut niciodată vreun lider sau
partid politic. Îmi întemeiez afirmaţiile pe Evanghelia lui Hristos în
care cred.

Desigur, sînt conştient că nu putem transforma Republica Moldova
într-o cetate a soarelui şi nici nu e cazul să ne îmbrăcăm toţi în alb
şi să cîntăm din fluiere. Totuşi credinţa în mai bine trebuie păstrată
cu orice preţ.

Nu stingeţi focul speranţei care s-a aprins la Chişinău. Nu blamaţi
curajul tinerilor, chiar dacă vi se pare naiv. Nu castraţi această
generaţie cu tăişul falselor declaraţii şi rapoarte. Lăsaţi-i să se
exprime liber şi să-şi urmeze calea în care cred şi pentru care luptă.

În locul tuturor parlamentarilor din lume şi a judecătorilor corupţi
care mai şi trag de timp, pun această replică a lui Hristos:
“Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!”

Şi ce folos? Şi ce va fi în loc? Credeţi că aţi schimbat ceva? Mai
rău aţi făcut! Comuniştii s-o-ntărit mai tare!… Moldovenii aud aceste
întrebări şi concluzii peste tot: în troleu, la servici, la şcoală,
chiar şi în baruri. Comunismul s-a-ntărit! S-a-ntărit comunismul?

Comunismul îl întărim noi. Pasivitatea şi indiferenţa clădite pe
frică şi laşitate sînt mediul în care se dezvoltă cel mai bine ciuperca
otrăvitoare a comunismului. Nu este vreme de a face politică, deoarece
comunismul nu are nimic cu politica, cu tratativele civilizate şi
legale, nu are nimic cu alegerile democratice şi nici cu diplomaţia.
Comunismul nu este un partid politic – comunismul este un regim
criminal care dărîmă tot ce e uman şi tot ce e Dumnezeiesc, punînd în
loc frica şi trădarea care sînt satanice.

De aceea, problema care se pune nu este renumerarea voturilor şi
nici măcar anticipatele, ci scoaterea comunismului în afara legii.
Comuniştii nu au dreptul să participe la alegeri, deoarece sînt o
grupare ilegală.

Ca şi diavolul, comunismul se supraapreciază. Dacă veţi analiza
lozincile comuniste din marele imperiu sovietic veţi vedea că ele nu
fac decît să repete: comunismul e nemuritor şi invincibil. Dar aţi
văzut cît zgomot face căderea trufiei şi a minciunii. URSS nu mai este.

Este normal să ne întrebăm: dacă e atît de slab comunismul, cum de e
atît de puternic? Răspund: pentru nici o clipă comunismul nu a fost
puternic.

Comuniştii îşi iau puterea din disperarea noastră. Dacă oamenii nu
ar dispera şi n-ar fi mincinoşi, comunismul ar dispărea de la sine.

Consider că vremea luptei dintre partidele politice a trecut. E
vremea să facem binele şi să luptăm pentru biruinţa lui nu în numele
unui partid, al unui grup, ci al tuturor oamenilor. Fiecare să facă
binele în numele său şi să lase ambiţiile de grup şi apartenenţa
politică. Acest lucru e valabil mai întîi pentru micile partide cu
tentă anticomunistă de la Chişinău, dar care şi-au demonstrat miopia şi
incapacitatea de a se aşeza în fotoliile de conducere ale ţării.

Nu am culoare politică şi nu am susţinut niciodată vreun lider sau
partid politic. Îmi întemeiez afirmaţiile pe Evanghelia lui Hristos în
care cred.

Desigur, sînt conştient că nu putem transforma Republica Moldova
într-o cetate a soarelui şi nici nu e cazul să ne îmbrăcăm toţi în alb
şi să cîntăm din fluiere. Totuşi credinţa în mai bine trebuie păstrată
cu orice preţ.

Nu stingeţi focul speranţei care s-a aprins la Chişinău. Nu blamaţi
curajul tinerilor, chiar dacă vi se pare naiv. Nu castraţi această
generaţie cu tăişul falselor declaraţii şi rapoarte. Lăsaţi-i să se
exprime liber şi să-şi urmeze calea în care cred şi pentru care luptă.

În locul tuturor parlamentarilor din lume şi a judecătorilor corupţi
care mai şi trag de timp, pun această replică a lui Hristos:
“Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!”

“Iar daca Hristos n-a inviat, zadarnica este atunci
propovaduirea noastra, zadarnica si credinta voastra…Si daca nadajduim
in Hristos numai in viata aceasta, atunci suntem mai de plans decat
toti oamenii. Dar acum Hristos a inviat din morti, facandu-Se
incepatura celor adormiti. Caci deoarece moartea a venit printr-un om,
printr-un om si invierea mortilor”- (1 Co. 15, 14, 19-21)

“Deoarece multi au incercat sa alcatuiasca o istorisire despre faptele deplin adeverite intre noi,
Asa cum ni le-au lasat cei ce le-au vazut de la inceput si au fost slujitori ai Cuvantului,
Am gasit si eu cu cale, preaputernice Teofile, dupa ce am urmarit toate cu de-amanuntul de la inceput, sa ti le scriu pe rand,
Ca sa te incredintezi despre temenicia invataturii pe care ai primit-o.” - (Luca, Cap. I, vers.1-4)

Adevarul Invierii-o expunere dogmatica

Ca sa va scriu cele ce urmeaza a fi elucidate, m-am straduit pe cat
de putin sa rasfoiesc cu atentie manualul de Dogmatica, intr-una din
lungile nopti de priveghere la seminar, rugandu-L pe Bunul Dumnezeu
sa-mi lumineze mintea intru intelegerea celor mai presus de intelegere,
ca apoi sa vi le astern ordonat. Ce este asadar Dogmatica? Dogma
este un complex de invataturi si adevaruri de credinta, bine
sistematizate, ordonate intr-un sistem logic desavarsit, menita sa
raspunda tuturor intrebarilor credinciosilor, concentrate in jurul
ideii centrale de Dumnezeu, cu tot ceea ce tine de manifestarile Sale,
de relatia Sa cu lumea vazuta si nevazuta, nu in ultimul rand, Dogmatica
coreleaza dogmele intre ele vizand stabilirea Adevarului suprem vesnic.
Cu alte cuvinte, aceasta disciplina de invatamant lamureste amanuntit
si concentrat Invatatura de credinta Ortodoxa, dar la un nivel
academic, tocmai pentru ca viitorii teologi, absolventi ai seminariilor
si facultatilor de profil din tara sa poata duce mai departe si pe
intelesul credinciosilor intreaga invatatura a Bisericii stramosesti, a
Sfintilor Parinti (in imaginea alaturata, Sfantul Vasile cel Mare,
Arhiepiscopul Cezareei Capadociei, 330-379, o icoana pe lemn din
colectia artistei Emilia Burlacu) a celor care si-au dat viata pentru
adeverirea mantuirii neamului omenesc din robia pacatului stramosesc
prin Jertfa deplina a Mantuitorului nostru Iisus Hristos.

Dogmatica mai poarta denumirea si de Teologia Dogmatica si face parte din ramurile vastului domeniu al Teologiei,
ca disciplina de cercetare, teoretica prin sistematizare, logica,
ordonare si practica prin aplicarea acesteia in viata de zi cu zi in
raporturile dintre Biserica, preot si credinciosi. Ce este Teologia?
Este stiinta revelata (a revela, a descoperi, N. A.) cu si despre
Dumnezeu si vine de la alaturarea celor doua cuvinte din elina veche, Theos-Dumnezeu si Logos-Stiinta, Cunoastere, Aprofundare,
necesara tuturor crestinilor pentru mantuire. Fiind un domeniu foarte
vast de cercetare si sistematizare, are alaturate un complex de
discipline complementare, teoretice si practice, toate inrudite si
legate intre ele, care nu pot fi studiate si dezbatute una fara
cealalta. Astfel, nu poti efectua studiul Noului Testament,
fara a cunoaste greaca veche sau elina, limba culta a lumii
greco-romane, in care au fost scrise cartile nou testamentare, precum
si Septuaginta sau Traducerea greceasca a Scripturilor Vechiului Testament, pentru evreii alexandrini si iarasi nu poti aprofunda temeinic Istoria Bisericii Universale sau Istoria Bisericii Ortodoxe Romane, fara sa iei in calcul Istoria Crestinismului de la anul 33 d. Hr. pana in zilele noastre, contemporane. Ce este un teolog? Este persoana investita cu harul de a invata pe credinciosi despre Dumnezeu, in toti si in toate, prin teologhisire, prin a vorbi despre Dumnezeu temeinic si in cunostinta de cauza.

Prin
rugaciune respiram Duh Sfant, spun Sfintii Parinti (Sfantul Apostol
Pavel, Vasul Ales, imaginea alaturata, icoana pe lemn din colectia
artistei Emilia Burlacu, N. A.). Daca nu cunoastem invatatura Sfintilor
Parinti, cuprinsa in Patristica (viata lor) si Patrologie (operele
lor) nu cunoastem esenta dogmei crestine ortodoxe. Ortodoxia, dreapta
credinta este calea spre mantuire, orice alta invatatura straina ducand
la pieire sufleteasca. Sincer sa fiu, mi-a fost foarte teama sa compun
acest articol, neavand pregatirea necesara de specialitate in domeniu,
dar am fost obligat de anumite imprejurari, printre care noul atac la
adresa Crestinismului, in general, acela al falsei descoperiri a
“Mormantului lui Hristos”, o teza vadit anticrestina, de subminare a
unui adevar adeverit, acela al Invierii, spre care ne indreptam prin
Marele Post al Pastelui si poate de aceea as vrea ca acest articol,
scris de un umil masterand in istorie, sa vina ca o lamurire, cel putin
istorica a faptelor petrecute si consemnate, in scris si prin traditie,
vechi si actuale de peste doua milenii de crestinism.

Mi-am inceput expunerea prin doua citate scripturistice nou
testamentare, primul, al Sfantului Apostol Pavel, fariseul convertit pe
drumul Damascului, cel de-al doilea, al medicului si Evanghelistului
Luca, autorul cartii Faptele Apostolilor. De ce? Sunt cei doi
intelectuali ai Noului Testament, care au cercetat atent istoria
mantuirii, analizand obiectiv faptele pentru contemporani, fara sa le
exagereze deloc importanta si stabilindu-le clar dimensiunea istorica
si de credinta. Pavel a fost un fariseu, care i-a persecutat pe primii
crestini, asistand chiar la uciderea primului mucenic, Sfantul
Arhidiacon Stefan, ucis cu pietre in fata lui Saul, la picioarele
caruia spune medicul Luca, martorii si-au pus hainele, apoi a primit
insarcinare de la Sinedriul iudaic sa inceapa prigoana impotriva
oricarui marturisea noua credinta. Iata ce spune Cartea Faptele
Apostolilor:

“Si Saul, pustia Biserica, intrand prin case si, tarand pe barbati si pe femei, ii ducea la temnita”-(F.A., Cap. VIII, vers. 2)

Medicul Luca, supranumit pe drept cuvant, istoricul Noului Testament
culege date, se informeaza, analizeaza riguros faptele petrecute,
expunandu-le ordonat in scris si astfel se face ca Evanghelia sa
completeaza desavarsit celelalte trei Evanghelii: Matei, Marcu si Ioan.
Pavel si Luca se formeaza ca intelectuali in lumea elenistica tarzie,
dar in mod cu totul diferit. Luca are o imbogatire spirituala care il
apropie oarecum de Herodot si Tucidide, parintii Istoriei ca stiinta.
Nu este evreu din nastere, spre deosebire de Pavel, dar s-a nascut in
Antiohia Siriei, metropola vestita a Orientului Apropiat, acolo unde
pentru prima data cei care urmau noii credinte s-au numit crestini,
astfel dupa cum insusi marturiseste in Cartea Faptele Apostolilor. Este
un discipol al Marelui Pavel si il insoteste in calatoriile sale.

Medic
de profesie (Icoanele celor patru evanghelisti, vezi fotografia
alaturata, colectia artistei Emilia Burlacu, N. A.), analizeaza in
Evanghelia sa aspecte legate de mila dumnezeiasca a Mantuitorului
Hristos, de minunile Sale vindecatoare, dar in acelasi timp, integreaza
in opera sa informatii din surse diversificate iudeo-crestine. Incepe
sa compuna prin anii 80 d. Hr.

Saul din Tarsul Ciliciei este evreu, nascut cetatean roman, o
calitate unica in epoca, pana la Edictul lui Caracala din 202, urmeaza
scolile inalte ale timpului si studiaza la Ierusalim, la picioarele lui
Gamaliel, marele invatator al Legii Vechi de la Templul din Ierusalim.
Epistolele pauline sunt clare, concise si cuprind esenta invataturii
crestine. Prin Pavel, cel renascut in Legea Noua, Crestinismul
depaseste granitele Palestinei, catre neamurile de pe intreg cuprinsul
Imperiului Roman. Daca Mantuitorul Hristos n-ar fi Inviat cu adevarat,
ce rol ar mai fi avut expansiunea Crestinismului sau Teologia
mormantului gol? De unde aceste teorii anticrestine proliferate astazi,
cand avem atatea dovezi mature ale Invierii? De ce atat de multi oameni
din primele veacuri si nu numai, din toate categoriile sociale, si-au
dat viata in fata persecutorilor pentru noua credinta, daca s-ar fi
indoit de Inviere, fara a avea certitudinea clara a ei?

Dar, inainte de a analiza succint depozitiile falsilor detractori ai
Invierii, dati-mi voie sa va prezint cauzele acestor rataciri care au
dus la disputele actuale anticrestine. Si am sa incep cu cel mai clasic
exemplu al indoielii, cel dat de insusi Apostolul Toma, zis Geamanul,
unul dintre Cei 12 Ucenici ai Domnului. El a vrut sa se convinga de
minunea Invierii prin simturile sale proprii, omenesti (Ioan, Cap. 20,
vers. 20-28), nefiind de fata la prima aratare a lui Hristos Inviat din
morti. Apoi sa luam in seama spaima si indignarea militarilor romani,
aflati in slujba celui mai puternic Imperiu, insarcinati cu paza
Sfantului Mormant, pentru ca ucenicii sa nu poata veni noaptea si sa-i
fure Trupul, caci, spuneau arhiereii si batranii, ca ratacirea cea din
urma va fi mai rea decat cea dintai. Acesti legionari, de ar fi adormit
in timpul serviciului, riscau nu numai intemnitarea, galerele romane,
sclavia, ci chiar moartea. Vom analiza apoi, separat, reactiile
martorilor Invierii, ale caror marturii vizibile nu pot fi puse la
indoiala, indiferent cate ipoteze si teorii sunt proliferate astazi de
catre cei care neaga Invierea.

Toate
aceste teorii anticrestine de combatere a adevarului adeverit al
Invierii Domnului nostru Iisus Hristos (Icoana Invierii Domnului din
colectia artistei Emilia Burlacu), s-au nascut o data cu Reforma
Protestanta din secolul al XVI-lea. Marile Descoperiri Geografice
transbordeaza Reforma in Lumea Noua, unde imbraca haina
neoprotestantismului, gasindu-si taram de afirmare in randul maselor
nestiutoare de carte, care usor au cazut in plasa pacalelilor de tot
felul, crezand in cele spuse de alti rataciti si astfel multe
invataturi gresite s-au transmis ani dupa ani, generatie dupa
generatie. Rationalismul critic ii impinge pe teologii neoprotestanti
sa conteste din ce in ce mai mult Invierea Domnului, socotind-o ca pe
un mit. Scrierile Sfintilor Parinti, o data eliminate din preocuparile
lor fals evanghelizatoare, ei au cazut in cealalta extrema, a
negationismului rational. Astazi, asistam vizibil la un proces de
decrestinare a Occidentului si propovaduirea libertatii absolute a
individului, a ratiunii. Aceste aspecte, puse cap la cap conduc la cele
mai grave consecinte pe taram spiritual, la false ipoteze si teorii
negationiste, irationale, fara un suport demonstrativ real. Acum, le
vom analiza in parte, cu argumente pro si contra.

A. Teoria mortii aparente

Crucea, ca instrument de tortura, destinat talharilor, criminalilor,
sclavilor razvratiti si altor categorii sociale din clasele de jos ale
societatii romane, a fost inventata in vremea dictatorului roman Julius
Caesar, cu mult inainte de Hristos si s-a raspandit in toate
provinciile lumii romane, mai apoi. Procedeul crucificarii ne este
cunoscut din anumite documente romane si din lumea barbara, precum si
din unele marturii ale unor persoane care au scapat miraculos cu viata,
in urma crucificarii, care se mai numea si spanzurare, cu sensul de
atarnare pe lemnul crucii. O data cu Jertfa deplina a Mantuitorului
Hristos, Crucea este sfintita de Insusi Dumnezeu Fiul prin moartea si
Invierea Sa din morti cu moartea pe moarte calcand si celor din
morminte viata daruindu-le. Crucea este prefigurata in Legea Veche prin
mai multe exemple graitoare: Binecuvantarea lui Iacov catre fii sai-si
am sa va rog sa cititi cu atentie dispunerea mainilor patriarhului in
forma de cruce, prin Inaltarea toiagului lui Moise in pustie si
izbavirea poporului israelit de muscatura sarpelui, nu in ultimul rand
prin litera greceasca Tau, ca semn distinct la
profetul Iezechiil. Crucea este cheia Imparatiei Vesnice, cea care
sfarma imparatia mortii si a pacatului stramosesc, deschizand Legea
Noua, prin Fiul Omului, Adam cel Nou, Mantuitorul nostru Iisus Hristos.

Moartea pe cruce era un adevarat chin pentru cel condamnat la o
astfel de pedeapsa. Agonia dura multa vreme, cei crucificati fiind
expusi de regula intr-un loc din afara Cetatii, Golgota, in cazul
Domnului nostru Iisus Hristos, sub privirile tuturor trecatorilor.
Crucificarea necesita anumite proceduri: intinderea pe lemnul crucii,
pironirea mainilor si picioarelor, de regula la incheieturi, pentru a
putea sustine greutatea corpului omenesc, chinul fiind mai lung, in
acest caz si din punct de vedere medical. Unele reconstituiri artistice
de factura occidentala prezinta pironirea in podul palmei si laba
piciorului. Nu suntem de acord cu aceste teorii, care contravin
practicii curente a epocii in cauza, sec. I d. Hr. Cum ne confirma si
Evanghelia dupa Ioan, pentru a se verifica moartea celor rastigniti,
urmau cateva metode, care astazi ni se par inumane, dar foarte bine
stabilite atunci. Zdrobirea fluierelor picioarelor, celor care rezistau
acestei pedepse groaznice si aveau un organism ceva mai rezistent,
ducea la o moarte brusca, datorita fara doar si poate infarctului
miocardic al socului loviturii. Mantuitorul Hristos, care murise
inaintea lor, a scapat de procedurile expuse anterior si pentru a se
verifica moartea Sa deplina, ostasii romani, insarcinati cu aceste
munci, L-au impuns cu sulita si indata din Trupul Sau a curs sange si
apa, potrivit Evanghelistului Ioan. Este inca o confirmare a mortii
anatomice si a faptului ca Trupul intrase in rigiditatea cadaverica,
deci ca nu era o moarte aparenta, inselatoare sau, dupa spusele
detractorilor, un lesin, din care mai apoi, S-ar fi trezit.

Soldatii
sau legionarii romani (vezi foto), aveau obligatia de a confirma
moartea guvernatorului roman si orice minciuna sau sustragere de la
adevar era aspru pedepsita, cu incarcerarea, moartea, galerele sau
minele romane, asa cum am mai aratat dealtfel. Este si motivul pentru
care, Iosif si Nicodim au obtinut permisiunea lui Pilat din Pont sa
coboare Trupul Mantuitorului de pe Cruce, spre a fi ingropat tot in
afara Cetatii, dupa obicei, intr-o gradina, intr-un mormant nou, sapat
in stanca. Pe de alta parte, teama justificata a fariseilor si a
batranilor de la Templu fata de invatatura Invierii celei de-a treia
zi, i-a determinat sa ceara ingaduinta temutului Pilat din Pont sa
strajuiasca Sfantul Mormant, spre a fi siguri ca ucenicii nu vor veni
noaptea sa-I fure Trupul:

“Iar a doua zi, care este dupa vineri, s-au adunat arhiereii si fariseii la Pilat,
Zicand: Doamne, ne-am adus aminte ca amagitorul Acela a spus, fiind inca in viata: Dupa trei zile Ma voi scula.
Deci, porunceste ca mormantul sa fie pazit pana a treia zi, ca nu cumva
ucenicii Lui sa vina si sa-L fure si sa spuna poporului: S-a sculat din
morti. Si va fi ratacirea de pe urma mai rea decat cea dintai.
Pilat le-a zis: Aveti straja; mergeti si intariti cum stiti.
Iar ei, ducandu-se, au intarit mormantul cu straja, pecetluind piatra.” -(Matei, Cap. XXVII, vers. 62-66)

La popoarele semitice, implicit evreii, mormintele erau sapate in
piatra, in afara orasului, intr-o grota, pestera. Mortul era asezat cu
fata spre Rasarit, cum se practica si astazi in comunitatile crestine
mari. De ce? Deoarece de la Rasarit va veni Hristos Imparatul sa faca
Judecata viitoare si ca la Rasarit se afla Tara Sfanta. Mortul era
infasurat in giulgiuri inmiresmate, pentru a se evita mirosul neplacut
al trupului celui decedat si a prefigura Viata de veci. Detractorii
vorbesc cum ca Mantuitorul ar fi intrat intr-o stare cataleptica, de
lesin profund si ca racoarea Mormantului, ca si miresmele puternice
impregnate in giulgiu, i-ar fi redat vlaga, teorie pe care noi o
combatem prin argumentele reale de mai sus. A nu se confunda moartea
clinica, in care functiile organismului sunt reduse la minimum, cu
moartea anatomica deplina, in care Mantuitorul intrase prin
crucificare. Cum poate un om slabit, biciuit, torturat de garnizoana
romana, crucificat, mort, sa poata simula o stare de lesin sau de
moarte aparenta?

Iata ce sustin chiar unii dintre teologii protestanti, contrazicandu-se pe ei insisi, precum D. Fr. Sttrauss, in cartea sa Viata lui Iisus, din care va redam in finalul disertatiei noastre saptamanale, un citat:

“Este imposibil ca un om care a iesit din mormant pe jumatate
mort, care a trebuit sa se tarasca, slab, bolnav si lipsit de ingrijiri
medicale, care avea nevoie de bandaje, de intarire si de ingrijire,
este imposibil ca un astfel de Om sa fi facut Apostolilor impresia ca
el era biruitorul mortii, printul vietii, impresie care sta la temelia
viitoarei lor predicari [...] cel mult ar fi putut sa le dea o senzatie
de mila si compatimire, niciodata insa nu le-ar fi schimbat intristarea
in entuziasm, sau sa le fi inaltat intristarea pana la adorare”

(Va urma)

“Iar daca Hristos n-a inviat, zadarnica este atunci
propovaduirea noastra, zadarnica si credinta voastra…Si daca nadajduim
in Hristos numai in viata aceasta, atunci suntem mai de plans decat
toti oamenii. Dar acum Hristos a inviat din morti, facandu-Se
incepatura celor adormiti. Caci deoarece moartea a venit printr-un om,
printr-un om si invierea mortilor”- (1 Co. 15, 14, 19-21)

“Deoarece multi au incercat sa alcatuiasca o istorisire despre faptele deplin adeverite intre noi,
Asa cum ni le-au lasat cei ce le-au vazut de la inceput si au fost slujitori ai Cuvantului,
Am gasit si eu cu cale, preaputernice Teofile, dupa ce am urmarit toate cu de-amanuntul de la inceput, sa ti le scriu pe rand,
Ca sa te incredintezi despre temenicia invataturii pe care ai primit-o.” - (Luca, Cap. I, vers.1-4)

Adevarul Invierii-o expunere dogmatica

Ca sa va scriu cele ce urmeaza a fi elucidate, m-am straduit pe cat
de putin sa rasfoiesc cu atentie manualul de Dogmatica, intr-una din
lungile nopti de priveghere la seminar, rugandu-L pe Bunul Dumnezeu
sa-mi lumineze mintea intru intelegerea celor mai presus de intelegere,
ca apoi sa vi le astern ordonat. Ce este asadar Dogmatica? Dogma
este un complex de invataturi si adevaruri de credinta, bine
sistematizate, ordonate intr-un sistem logic desavarsit, menita sa
raspunda tuturor intrebarilor credinciosilor, concentrate in jurul
ideii centrale de Dumnezeu, cu tot ceea ce tine de manifestarile Sale,
de relatia Sa cu lumea vazuta si nevazuta, nu in ultimul rand, Dogmatica
coreleaza dogmele intre ele vizand stabilirea Adevarului suprem vesnic.
Cu alte cuvinte, aceasta disciplina de invatamant lamureste amanuntit
si concentrat Invatatura de credinta Ortodoxa, dar la un nivel
academic, tocmai pentru ca viitorii teologi, absolventi ai seminariilor
si facultatilor de profil din tara sa poata duce mai departe si pe
intelesul credinciosilor intreaga invatatura a Bisericii stramosesti, a
Sfintilor Parinti (in imaginea alaturata, Sfantul Vasile cel Mare,
Arhiepiscopul Cezareei Capadociei, 330-379, o icoana pe lemn din
colectia artistei Emilia Burlacu) a celor care si-au dat viata pentru
adeverirea mantuirii neamului omenesc din robia pacatului stramosesc
prin Jertfa deplina a Mantuitorului nostru Iisus Hristos.

Dogmatica mai poarta denumirea si de Teologia Dogmatica si face parte din ramurile vastului domeniu al Teologiei,
ca disciplina de cercetare, teoretica prin sistematizare, logica,
ordonare si practica prin aplicarea acesteia in viata de zi cu zi in
raporturile dintre Biserica, preot si credinciosi. Ce este Teologia?
Este stiinta revelata (a revela, a descoperi, N. A.) cu si despre
Dumnezeu si vine de la alaturarea celor doua cuvinte din elina veche, Theos-Dumnezeu si Logos-Stiinta, Cunoastere, Aprofundare,
necesara tuturor crestinilor pentru mantuire. Fiind un domeniu foarte
vast de cercetare si sistematizare, are alaturate un complex de
discipline complementare, teoretice si practice, toate inrudite si
legate intre ele, care nu pot fi studiate si dezbatute una fara
cealalta. Astfel, nu poti efectua studiul Noului Testament,
fara a cunoaste greaca veche sau elina, limba culta a lumii
greco-romane, in care au fost scrise cartile nou testamentare, precum
si Septuaginta sau Traducerea greceasca a Scripturilor Vechiului Testament, pentru evreii alexandrini si iarasi nu poti aprofunda temeinic Istoria Bisericii Universale sau Istoria Bisericii Ortodoxe Romane, fara sa iei in calcul Istoria Crestinismului de la anul 33 d. Hr. pana in zilele noastre, contemporane. Ce este un teolog? Este persoana investita cu harul de a invata pe credinciosi despre Dumnezeu, in toti si in toate, prin teologhisire, prin a vorbi despre Dumnezeu temeinic si in cunostinta de cauza.

Prin
rugaciune respiram Duh Sfant, spun Sfintii Parinti (Sfantul Apostol
Pavel, Vasul Ales, imaginea alaturata, icoana pe lemn din colectia
artistei Emilia Burlacu, N. A.). Daca nu cunoastem invatatura Sfintilor
Parinti, cuprinsa in Patristica (viata lor) si Patrologie (operele
lor) nu cunoastem esenta dogmei crestine ortodoxe. Ortodoxia, dreapta
credinta este calea spre mantuire, orice alta invatatura straina ducand
la pieire sufleteasca. Sincer sa fiu, mi-a fost foarte teama sa compun
acest articol, neavand pregatirea necesara de specialitate in domeniu,
dar am fost obligat de anumite imprejurari, printre care noul atac la
adresa Crestinismului, in general, acela al falsei descoperiri a
“Mormantului lui Hristos”, o teza vadit anticrestina, de subminare a
unui adevar adeverit, acela al Invierii, spre care ne indreptam prin
Marele Post al Pastelui si poate de aceea as vrea ca acest articol,
scris de un umil masterand in istorie, sa vina ca o lamurire, cel putin
istorica a faptelor petrecute si consemnate, in scris si prin traditie,
vechi si actuale de peste doua milenii de crestinism.

Mi-am inceput expunerea prin doua citate scripturistice nou
testamentare, primul, al Sfantului Apostol Pavel, fariseul convertit pe
drumul Damascului, cel de-al doilea, al medicului si Evanghelistului
Luca, autorul cartii Faptele Apostolilor. De ce? Sunt cei doi
intelectuali ai Noului Testament, care au cercetat atent istoria
mantuirii, analizand obiectiv faptele pentru contemporani, fara sa le
exagereze deloc importanta si stabilindu-le clar dimensiunea istorica
si de credinta. Pavel a fost un fariseu, care i-a persecutat pe primii
crestini, asistand chiar la uciderea primului mucenic, Sfantul
Arhidiacon Stefan, ucis cu pietre in fata lui Saul, la picioarele
caruia spune medicul Luca, martorii si-au pus hainele, apoi a primit
insarcinare de la Sinedriul iudaic sa inceapa prigoana impotriva
oricarui marturisea noua credinta. Iata ce spune Cartea Faptele
Apostolilor:

“Si Saul, pustia Biserica, intrand prin case si, tarand pe barbati si pe femei, ii ducea la temnita”-(F.A., Cap. VIII, vers. 2)

Medicul Luca, supranumit pe drept cuvant, istoricul Noului Testament
culege date, se informeaza, analizeaza riguros faptele petrecute,
expunandu-le ordonat in scris si astfel se face ca Evanghelia sa
completeaza desavarsit celelalte trei Evanghelii: Matei, Marcu si Ioan.
Pavel si Luca se formeaza ca intelectuali in lumea elenistica tarzie,
dar in mod cu totul diferit. Luca are o imbogatire spirituala care il
apropie oarecum de Herodot si Tucidide, parintii Istoriei ca stiinta.
Nu este evreu din nastere, spre deosebire de Pavel, dar s-a nascut in
Antiohia Siriei, metropola vestita a Orientului Apropiat, acolo unde
pentru prima data cei care urmau noii credinte s-au numit crestini,
astfel dupa cum insusi marturiseste in Cartea Faptele Apostolilor. Este
un discipol al Marelui Pavel si il insoteste in calatoriile sale.

Medic
de profesie (Icoanele celor patru evanghelisti, vezi fotografia
alaturata, colectia artistei Emilia Burlacu, N. A.), analizeaza in
Evanghelia sa aspecte legate de mila dumnezeiasca a Mantuitorului
Hristos, de minunile Sale vindecatoare, dar in acelasi timp, integreaza
in opera sa informatii din surse diversificate iudeo-crestine. Incepe
sa compuna prin anii 80 d. Hr.

Saul din Tarsul Ciliciei este evreu, nascut cetatean roman, o
calitate unica in epoca, pana la Edictul lui Caracala din 202, urmeaza
scolile inalte ale timpului si studiaza la Ierusalim, la picioarele lui
Gamaliel, marele invatator al Legii Vechi de la Templul din Ierusalim.
Epistolele pauline sunt clare, concise si cuprind esenta invataturii
crestine. Prin Pavel, cel renascut in Legea Noua, Crestinismul
depaseste granitele Palestinei, catre neamurile de pe intreg cuprinsul
Imperiului Roman. Daca Mantuitorul Hristos n-ar fi Inviat cu adevarat,
ce rol ar mai fi avut expansiunea Crestinismului sau Teologia
mormantului gol? De unde aceste teorii anticrestine proliferate astazi,
cand avem atatea dovezi mature ale Invierii? De ce atat de multi oameni
din primele veacuri si nu numai, din toate categoriile sociale, si-au
dat viata in fata persecutorilor pentru noua credinta, daca s-ar fi
indoit de Inviere, fara a avea certitudinea clara a ei?

Dar, inainte de a analiza succint depozitiile falsilor detractori ai
Invierii, dati-mi voie sa va prezint cauzele acestor rataciri care au
dus la disputele actuale anticrestine. Si am sa incep cu cel mai clasic
exemplu al indoielii, cel dat de insusi Apostolul Toma, zis Geamanul,
unul dintre Cei 12 Ucenici ai Domnului. El a vrut sa se convinga de
minunea Invierii prin simturile sale proprii, omenesti (Ioan, Cap. 20,
vers. 20-28), nefiind de fata la prima aratare a lui Hristos Inviat din
morti. Apoi sa luam in seama spaima si indignarea militarilor romani,
aflati in slujba celui mai puternic Imperiu, insarcinati cu paza
Sfantului Mormant, pentru ca ucenicii sa nu poata veni noaptea si sa-i
fure Trupul, caci, spuneau arhiereii si batranii, ca ratacirea cea din
urma va fi mai rea decat cea dintai. Acesti legionari, de ar fi adormit
in timpul serviciului, riscau nu numai intemnitarea, galerele romane,
sclavia, ci chiar moartea. Vom analiza apoi, separat, reactiile
martorilor Invierii, ale caror marturii vizibile nu pot fi puse la
indoiala, indiferent cate ipoteze si teorii sunt proliferate astazi de
catre cei care neaga Invierea.

Toate
aceste teorii anticrestine de combatere a adevarului adeverit al
Invierii Domnului nostru Iisus Hristos (Icoana Invierii Domnului din
colectia artistei Emilia Burlacu), s-au nascut o data cu Reforma
Protestanta din secolul al XVI-lea. Marile Descoperiri Geografice
transbordeaza Reforma in Lumea Noua, unde imbraca haina
neoprotestantismului, gasindu-si taram de afirmare in randul maselor
nestiutoare de carte, care usor au cazut in plasa pacalelilor de tot
felul, crezand in cele spuse de alti rataciti si astfel multe
invataturi gresite s-au transmis ani dupa ani, generatie dupa
generatie. Rationalismul critic ii impinge pe teologii neoprotestanti
sa conteste din ce in ce mai mult Invierea Domnului, socotind-o ca pe
un mit. Scrierile Sfintilor Parinti, o data eliminate din preocuparile
lor fals evanghelizatoare, ei au cazut in cealalta extrema, a
negationismului rational. Astazi, asistam vizibil la un proces de
decrestinare a Occidentului si propovaduirea libertatii absolute a
individului, a ratiunii. Aceste aspecte, puse cap la cap conduc la cele
mai grave consecinte pe taram spiritual, la false ipoteze si teorii
negationiste, irationale, fara un suport demonstrativ real. Acum, le
vom analiza in parte, cu argumente pro si contra.

A. Teoria mortii aparente

Crucea, ca instrument de tortura, destinat talharilor, criminalilor,
sclavilor razvratiti si altor categorii sociale din clasele de jos ale
societatii romane, a fost inventata in vremea dictatorului roman Julius
Caesar, cu mult inainte de Hristos si s-a raspandit in toate
provinciile lumii romane, mai apoi. Procedeul crucificarii ne este
cunoscut din anumite documente romane si din lumea barbara, precum si
din unele marturii ale unor persoane care au scapat miraculos cu viata,
in urma crucificarii, care se mai numea si spanzurare, cu sensul de
atarnare pe lemnul crucii. O data cu Jertfa deplina a Mantuitorului
Hristos, Crucea este sfintita de Insusi Dumnezeu Fiul prin moartea si
Invierea Sa din morti cu moartea pe moarte calcand si celor din
morminte viata daruindu-le. Crucea este prefigurata in Legea Veche prin
mai multe exemple graitoare: Binecuvantarea lui Iacov catre fii sai-si
am sa va rog sa cititi cu atentie dispunerea mainilor patriarhului in
forma de cruce, prin Inaltarea toiagului lui Moise in pustie si
izbavirea poporului israelit de muscatura sarpelui, nu in ultimul rand
prin litera greceasca Tau, ca semn distinct la
profetul Iezechiil. Crucea este cheia Imparatiei Vesnice, cea care
sfarma imparatia mortii si a pacatului stramosesc, deschizand Legea
Noua, prin Fiul Omului, Adam cel Nou, Mantuitorul nostru Iisus Hristos.

Moartea pe cruce era un adevarat chin pentru cel condamnat la o
astfel de pedeapsa. Agonia dura multa vreme, cei crucificati fiind
expusi de regula intr-un loc din afara Cetatii, Golgota, in cazul
Domnului nostru Iisus Hristos, sub privirile tuturor trecatorilor.
Crucificarea necesita anumite proceduri: intinderea pe lemnul crucii,
pironirea mainilor si picioarelor, de regula la incheieturi, pentru a
putea sustine greutatea corpului omenesc, chinul fiind mai lung, in
acest caz si din punct de vedere medical. Unele reconstituiri artistice
de factura occidentala prezinta pironirea in podul palmei si laba
piciorului. Nu suntem de acord cu aceste teorii, care contravin
practicii curente a epocii in cauza, sec. I d. Hr. Cum ne confirma si
Evanghelia dupa Ioan, pentru a se verifica moartea celor rastigniti,
urmau cateva metode, care astazi ni se par inumane, dar foarte bine
stabilite atunci. Zdrobirea fluierelor picioarelor, celor care rezistau
acestei pedepse groaznice si aveau un organism ceva mai rezistent,
ducea la o moarte brusca, datorita fara doar si poate infarctului
miocardic al socului loviturii. Mantuitorul Hristos, care murise
inaintea lor, a scapat de procedurile expuse anterior si pentru a se
verifica moartea Sa deplina, ostasii romani, insarcinati cu aceste
munci, L-au impuns cu sulita si indata din Trupul Sau a curs sange si
apa, potrivit Evanghelistului Ioan. Este inca o confirmare a mortii
anatomice si a faptului ca Trupul intrase in rigiditatea cadaverica,
deci ca nu era o moarte aparenta, inselatoare sau, dupa spusele
detractorilor, un lesin, din care mai apoi, S-ar fi trezit.

Soldatii
sau legionarii romani (vezi foto), aveau obligatia de a confirma
moartea guvernatorului roman si orice minciuna sau sustragere de la
adevar era aspru pedepsita, cu incarcerarea, moartea, galerele sau
minele romane, asa cum am mai aratat dealtfel. Este si motivul pentru
care, Iosif si Nicodim au obtinut permisiunea lui Pilat din Pont sa
coboare Trupul Mantuitorului de pe Cruce, spre a fi ingropat tot in
afara Cetatii, dupa obicei, intr-o gradina, intr-un mormant nou, sapat
in stanca. Pe de alta parte, teama justificata a fariseilor si a
batranilor de la Templu fata de invatatura Invierii celei de-a treia
zi, i-a determinat sa ceara ingaduinta temutului Pilat din Pont sa
strajuiasca Sfantul Mormant, spre a fi siguri ca ucenicii nu vor veni
noaptea sa-I fure Trupul:

“Iar a doua zi, care este dupa vineri, s-au adunat arhiereii si fariseii la Pilat,
Zicand: Doamne, ne-am adus aminte ca amagitorul Acela a spus, fiind inca in viata: Dupa trei zile Ma voi scula.
Deci, porunceste ca mormantul sa fie pazit pana a treia zi, ca nu cumva
ucenicii Lui sa vina si sa-L fure si sa spuna poporului: S-a sculat din
morti. Si va fi ratacirea de pe urma mai rea decat cea dintai.
Pilat le-a zis: Aveti straja; mergeti si intariti cum stiti.
Iar ei, ducandu-se, au intarit mormantul cu straja, pecetluind piatra.” -(Matei, Cap. XXVII, vers. 62-66)

La popoarele semitice, implicit evreii, mormintele erau sapate in
piatra, in afara orasului, intr-o grota, pestera. Mortul era asezat cu
fata spre Rasarit, cum se practica si astazi in comunitatile crestine
mari. De ce? Deoarece de la Rasarit va veni Hristos Imparatul sa faca
Judecata viitoare si ca la Rasarit se afla Tara Sfanta. Mortul era
infasurat in giulgiuri inmiresmate, pentru a se evita mirosul neplacut
al trupului celui decedat si a prefigura Viata de veci. Detractorii
vorbesc cum ca Mantuitorul ar fi intrat intr-o stare cataleptica, de
lesin profund si ca racoarea Mormantului, ca si miresmele puternice
impregnate in giulgiu, i-ar fi redat vlaga, teorie pe care noi o
combatem prin argumentele reale de mai sus. A nu se confunda moartea
clinica, in care functiile organismului sunt reduse la minimum, cu
moartea anatomica deplina, in care Mantuitorul intrase prin
crucificare. Cum poate un om slabit, biciuit, torturat de garnizoana
romana, crucificat, mort, sa poata simula o stare de lesin sau de
moarte aparenta?

Iata ce sustin chiar unii dintre teologii protestanti, contrazicandu-se pe ei insisi, precum D. Fr. Sttrauss, in cartea sa Viata lui Iisus, din care va redam in finalul disertatiei noastre saptamanale, un citat:

“Este imposibil ca un om care a iesit din mormant pe jumatate
mort, care a trebuit sa se tarasca, slab, bolnav si lipsit de ingrijiri
medicale, care avea nevoie de bandaje, de intarire si de ingrijire,
este imposibil ca un astfel de Om sa fi facut Apostolilor impresia ca
el era biruitorul mortii, printul vietii, impresie care sta la temelia
viitoarei lor predicari [...] cel mult ar fi putut sa le dea o senzatie
de mila si compatimire, niciodata insa nu le-ar fi schimbat intristarea
in entuziasm, sau sa le fi inaltat intristarea pana la adorare”

(Va urma)

În perioada persecuţiilor, puţini creştini aveau
curajul de a-L mărturisi pe Hristos în faţa autorităţilor, care îi
ameninţau cu moartea. Nu era orice fel de curaj, ci unul cu un
fundament profund biblic. Conştienţi că nu trebuie să se lepede de
Hristos în această viaţă, pentru ca nici Hristos să nu Se lepede de ei
în faţa Tatălui, Sfinţii Elevsip, Melevsip, Spevsip şi bunica lor,
Sfânta Neonila, au îndurat moartea mucenicească în timpul împăratului
Marcus Aurelius. Mai presus de acest curaj stă zelul lor creştinesc de
a nu accepta slujirea idolilor păgâni şi înlocuirea, în acest fel, a
Creatorului cu creatul.

Sfinţii Elevsip şi Melevsip şi Spevsip s-au născut în ţinutul
Capadociei, în provincia Nevşehir din Turcia de astăzi. Nu cunoaştem
nici locul, nici data naşterii şi nici momentul în care fraţii tripleţi
au devenit creştini, dar ştim cu siguranţă că au suferit moartea
mucenicească în timpul domniei împăratului Marcus Aurelius (161-180 d.
Hr.). Sfânta Neonila, pe care Biserica o cinsteşte tot astăzi, era
bunica lor. Aceasta era creştină, iar la sfaturile ei şi ale preotului
locului, cei trei tineri s-au botezat, începând să ducă o viaţă plină
de zel creştinesc. De fapt, acest lucru le-a atras sfârşitul şi moartea
mucenicească.

Nu vă este îngăduit să existaţi

Perioada de persecuţie a creştinilor din vremea împăratului Marcus
Aurelius a fost jalonată de legea de excepţie atribuită lui Nero: Non
licet esse vos (Nu vă este îngăduit să trăiţi). Deşi un împărat de un
înalt caracter, filosof de formaţie stoică, filosofie care i-a
conturat, de altfel, întreaga concepţie religioasă, Marcus Aurelius a
pornit persecuţia împotriva creştinilor fiind foarte mult influenţat de
retorii şi scriitorii păgâni ca Fronton şi Cels. La aceste „sfaturi“,
s-au adăugat şi diferite cauze întâmplătoare, care au contribuit la
agitaţia mulţimii: inundaţii, epidemii, războaie, toate puse pe seama
creştinilor.

În această perioadă în care toată lumea privea la creştini ca la cei
care aduc toată suferinţa pe pământ, cei trei tineri, plini de credinţa
în Hristos, au distrus toţi idolii din vecinătatea locului în care
locuiau. Aduşi în faţa scaunului de judecată, cei trei şi-au mărturisit
fapta şi au recunoscut şi credinţa lor în Hristos. Astfel, au fost
conduşi la închisoare şi li s-a poruncit să se lepede de credinţa lor
pentru a nu fi omorâţi. În acelaşi timp, judecătorul i-a spus bunicii
lor, Neonila, să meargă la temniţă pentru a-i convinge pe nepoţii ei să
se lepede de credinţa creştină.

„De puterile lumeşti nu vă înfricoşaţi“

Neonila a ascultat de judecător şi mers în temniţă, dar nu pentru a-i
convinge pe nepoţii ei să se lepede de Hristos, ci pentru a-i întări şi
mai mult în credinţă. Se pare că judecătorul i-a comunicat Neonilei şi
ce pedeapsă vor suferi cei trei tineri dacă vor persista în a sluji lui
Hristos: spânzurare şi apoi ardere în foc. Plină de iubirea de Dumnezeu
şi având mare nădejde la El, bătrâna Neonila va spune nepoţilor ei: „De
puterile lumeşti nu vă înfricoşaţi, chiar dacă vă vor arde de vii.
Strâns vă ţineţi de Stăpânul cel luminos Hristos şi de Evanghelia Lui.
Căci El vouă v-a gătit împărăţie veşnică, bucurie şi lumină“.

Aceste cuvinte i-au întărit şi mai mult pe cei trei care, chemaţi fiind
din nou de judecător, au mărturisit cu o şi mai mare ardoare pe
Hristos. La auzul acestei mărturisiri, judecătorul i-a condamnat pe cei
trei la moarte, aceasta constând în spânzurarea de copaci, biciuirea,
apoi aruncarea în foc.

Sfântul Nicolae Velimirovici, în „Proloagele de la Ohrida“, spune că
cei trei fraţi ar fi suferit moarte mucenicească în Franţa. Nu sunt
date despre cum au ajuns aceşti trei tineri şi bunica lor pe teritoriul
Franţei, dar ştim că cele mai crunte persecuţii sub Marcus Aurelius au
fost în Galia.

De asemenea, istoria nu ne-a păstrat nici data aproximativă a
momentului în care au suferit martiriul, dar putem presupune că până în
174-175. Ne bazăm, când spunem acest lucru, pe edictul de toleranţă dat
în anul 174 de Marcus Aurelius, în urma victoriei romanilor împotriva
populaţiei quazilor şi marcomanilor, în Germania. Cauza acestui edict
ar fi fost soldaţii creştini care, prin rugăciunile lor într-o vreme de
secetă, au salvat vieţile celorlalţi soldaţi. Astfel, „Dumnezeul
creştinilor“, după cum spuneau contemporanii, a adus o ploaie rece în
zona armatei romanilor şi grindină în zona adversarilor. Toate aceste
evenimente ne sunt relatate de Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful în
prima carte a Apologiei sale.

Iovila este atrasă de mărturia tinerilor

Bunica celor trei tineri a fost închisă şi condamnată la moarte prin
tăierea capului. Aceasta întrucât nu ascultase ordinul judecătorului,
ba mai mult, i-a încurajat şi le-a întărit credinţa celor trei
condamnaţi în Hristos.

În timp ce tinerii erau chinuiţi, dar rezistau acestor torturi care
le-au adus, în final, moartea, o femeie din popor, pe nume Iovila,
profund impresionată de curajul, credinţa, dar mai ales de mărturia vie
a experienţei lui Hristos, de care dădeau dovadă aceşti trei mucenici,
a strigat cu voce tare: „Şi eu sunt creştină!“. La auzul acelor
cuvinte, soldaţii au legat-o şi pe aceasta. Astfel, împreună cu
Neonila, Iovila a suferit mucenicia prin tăierea capului, fiind
botezată cu botezul sângelui.

În perioada persecuţiilor, puţini creştini aveau
curajul de a-L mărturisi pe Hristos în faţa autorităţilor, care îi
ameninţau cu moartea. Nu era orice fel de curaj, ci unul cu un
fundament profund biblic. Conştienţi că nu trebuie să se lepede de
Hristos în această viaţă, pentru ca nici Hristos să nu Se lepede de ei
în faţa Tatălui, Sfinţii Elevsip, Melevsip, Spevsip şi bunica lor,
Sfânta Neonila, au îndurat moartea mucenicească în timpul împăratului
Marcus Aurelius. Mai presus de acest curaj stă zelul lor creştinesc de
a nu accepta slujirea idolilor păgâni şi înlocuirea, în acest fel, a
Creatorului cu creatul.

Sfinţii Elevsip şi Melevsip şi Spevsip s-au născut în ţinutul
Capadociei, în provincia Nevşehir din Turcia de astăzi. Nu cunoaştem
nici locul, nici data naşterii şi nici momentul în care fraţii tripleţi
au devenit creştini, dar ştim cu siguranţă că au suferit moartea
mucenicească în timpul domniei împăratului Marcus Aurelius (161-180 d.
Hr.). Sfânta Neonila, pe care Biserica o cinsteşte tot astăzi, era
bunica lor. Aceasta era creştină, iar la sfaturile ei şi ale preotului
locului, cei trei tineri s-au botezat, începând să ducă o viaţă plină
de zel creştinesc. De fapt, acest lucru le-a atras sfârşitul şi moartea
mucenicească.

Nu vă este îngăduit să existaţi

Perioada de persecuţie a creştinilor din vremea împăratului Marcus
Aurelius a fost jalonată de legea de excepţie atribuită lui Nero: Non
licet esse vos (Nu vă este îngăduit să trăiţi). Deşi un împărat de un
înalt caracter, filosof de formaţie stoică, filosofie care i-a
conturat, de altfel, întreaga concepţie religioasă, Marcus Aurelius a
pornit persecuţia împotriva creştinilor fiind foarte mult influenţat de
retorii şi scriitorii păgâni ca Fronton şi Cels. La aceste „sfaturi“,
s-au adăugat şi diferite cauze întâmplătoare, care au contribuit la
agitaţia mulţimii: inundaţii, epidemii, războaie, toate puse pe seama
creştinilor.

În această perioadă în care toată lumea privea la creştini ca la cei
care aduc toată suferinţa pe pământ, cei trei tineri, plini de credinţa
în Hristos, au distrus toţi idolii din vecinătatea locului în care
locuiau. Aduşi în faţa scaunului de judecată, cei trei şi-au mărturisit
fapta şi au recunoscut şi credinţa lor în Hristos. Astfel, au fost
conduşi la închisoare şi li s-a poruncit să se lepede de credinţa lor
pentru a nu fi omorâţi. În acelaşi timp, judecătorul i-a spus bunicii
lor, Neonila, să meargă la temniţă pentru a-i convinge pe nepoţii ei să
se lepede de credinţa creştină.

„De puterile lumeşti nu vă înfricoşaţi“

Neonila a ascultat de judecător şi mers în temniţă, dar nu pentru a-i
convinge pe nepoţii ei să se lepede de Hristos, ci pentru a-i întări şi
mai mult în credinţă. Se pare că judecătorul i-a comunicat Neonilei şi
ce pedeapsă vor suferi cei trei tineri dacă vor persista în a sluji lui
Hristos: spânzurare şi apoi ardere în foc. Plină de iubirea de Dumnezeu
şi având mare nădejde la El, bătrâna Neonila va spune nepoţilor ei: „De
puterile lumeşti nu vă înfricoşaţi, chiar dacă vă vor arde de vii.
Strâns vă ţineţi de Stăpânul cel luminos Hristos şi de Evanghelia Lui.
Căci El vouă v-a gătit împărăţie veşnică, bucurie şi lumină“.

Aceste cuvinte i-au întărit şi mai mult pe cei trei care, chemaţi fiind
din nou de judecător, au mărturisit cu o şi mai mare ardoare pe
Hristos. La auzul acestei mărturisiri, judecătorul i-a condamnat pe cei
trei la moarte, aceasta constând în spânzurarea de copaci, biciuirea,
apoi aruncarea în foc.

Sfântul Nicolae Velimirovici, în „Proloagele de la Ohrida“, spune că
cei trei fraţi ar fi suferit moarte mucenicească în Franţa. Nu sunt
date despre cum au ajuns aceşti trei tineri şi bunica lor pe teritoriul
Franţei, dar ştim că cele mai crunte persecuţii sub Marcus Aurelius au
fost în Galia.

De asemenea, istoria nu ne-a păstrat nici data aproximativă a
momentului în care au suferit martiriul, dar putem presupune că până în
174-175. Ne bazăm, când spunem acest lucru, pe edictul de toleranţă dat
în anul 174 de Marcus Aurelius, în urma victoriei romanilor împotriva
populaţiei quazilor şi marcomanilor, în Germania. Cauza acestui edict
ar fi fost soldaţii creştini care, prin rugăciunile lor într-o vreme de
secetă, au salvat vieţile celorlalţi soldaţi. Astfel, „Dumnezeul
creştinilor“, după cum spuneau contemporanii, a adus o ploaie rece în
zona armatei romanilor şi grindină în zona adversarilor. Toate aceste
evenimente ne sunt relatate de Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful în
prima carte a Apologiei sale.

Iovila este atrasă de mărturia tinerilor

Bunica celor trei tineri a fost închisă şi condamnată la moarte prin
tăierea capului. Aceasta întrucât nu ascultase ordinul judecătorului,
ba mai mult, i-a încurajat şi le-a întărit credinţa celor trei
condamnaţi în Hristos.

În timp ce tinerii erau chinuiţi, dar rezistau acestor torturi care
le-au adus, în final, moartea, o femeie din popor, pe nume Iovila,
profund impresionată de curajul, credinţa, dar mai ales de mărturia vie
a experienţei lui Hristos, de care dădeau dovadă aceşti trei mucenici,
a strigat cu voce tare: „Şi eu sunt creştină!“. La auzul acelor
cuvinte, soldaţii au legat-o şi pe aceasta. Astfel, împreună cu
Neonila, Iovila a suferit mucenicia prin tăierea capului, fiind
botezată cu botezul sângelui.

HRISTOS A ÎNVIAT !

„Lupta cea bună am luptat,călătoria am săvârşit,credinţa am păzit”
(II Timotei 4,7)

Stimaţi veterani de război,

Purtând în noi bucuria şi bogăţia revărsării de lumină a Învierii
Mântuitorului nostru Iisus Hristos, ne împărtăşim de bogăţia iubirii
milostive a lui Dumnezeu şi a slavei cereşti dăruite nouă, oamenilor,
în Iisus Hristos, ca noi să fim părtaşi ai vieţii şi bucuriei veşnice a
Preasfintei Treimi.

De această bogăţie a prezenţei lui Hristos s-au împărtăşit şi cei care
au simţit cel mai mult ajutorul lui Hristos Cel Înviat în vreme de
încercare, adică martirii sau mucenicii, eroii, veteranii, dar şi toţi
credincioşii care luptă pentru adevăr şi dreptate, pentru libertate şi
unitate sau se ostenesc pentru a ajuta pe semenii lor în mod sincer şi
dezinteresat.

Puterea de a îndura istoria, atunci când nu o poţi schimba, echivalează
cu o înţelepciune şi cu o forţă de supravieţuire în faţa pericolului
autodistrugerii sau a sinuciderii fără rost. Poporul român a rezistat
pe acest pământ pentru că a avut înţelepciune, putere de jertfă şi de
răbdare atunci când nu putea să biruie cu armele. Prin această
înţeleaptă îndurare cu speranţă a supravieţuit el migratorilor
năvalnici, imperialiştilor lacomi şi dictaturilor distructive, umplând
istoria cu Crucile de pe mormintele eroilor jertfelnici şi de pe
bisericile înălţate ca pe făclii de înviere şi speranţă.

De aceea, cultul eroilor, adică pomenirea din neam în neam sau din
generaţie în generaţie a celor jertfiţi pentru apărarea credinţei şi a
patriei, este o adevărată cultură a sufletului românesc care simte că
iubirea e mai tare decât moartea.

Cronicile şi Letopiseţele care consemnează jertfa acestui popor sunt
admirabil rezumate în textul inscripţiei de pe Arcul de Triumf din
capitala României: „După secole de suferinţe, creştineşte îndurate, şi
după lupte grele pentru păstrarea fiinţei naţionale, după apărarea
plină de sacrificii a civilizaţiei umane, se îndeplini dreptatea şi
pentru poporul român…”. Aşadar, eliberarea noastră a fost trăită tot
ca experienţă a puterii sau a luminii lui Hristos Cel Înviat, cuvintele
imnului de biruinţă a iubirii jertfelnice peste timp, „Hristos a
Înviat”, fiind înscrise, ca pavăză, pe frontispiciul Mausoleului de la
Mărăşeşti.

Mulţimea eroilor şi martirilor pe care cu smerenie îi pomenim
permanent, demonstrează că poporul nostru a interiorizat taina Crucii
şi a Învierii şi a trăit istoria ca pe o Cruce şi o Înviere, suferinţă
şi speranţă, întristare şi bucurie, plinind cuvintele Sfântului Apostol
Pavel: „lupta cea bună m-am luptat, (…) credinţa am păzit. De acum mi
s-a gătit cununa dreptăţii” (II Timotei 4, 7). Taina Crucii care se
înalţă în slava Învierii este înscrisă pe Stema României, ca simbol al
istoriei noastre, semn de mare statornicie, continuitate şi unitate în
cuget şi simţiri de-a lungul generaţiilor şi program spiritual
permanent.

Se cuvine, aşadar, să adresăm cuvânt de recunoştinţă şi mulţumire
pentru toţi cei care şi-au dăruit viaţa lor în trecut pentru existenţa
noastră de astăzi şi, prin urmare, cu toţii suntem datori să-i cinstim
cu respect şi să pomenim jertfa şi lupta lor, dacă vrem să ne
redescoperim pe noi înşine ca neam de voievozi creştini şi eroi
martiri.

În încheiere, rugăm pe Hristos Cel Înviat să reverse harul Său, al
luminii şi vieţii veşnice, peste eroii neamului românesc, dăruindu-le
lor odihnă sfântă întru nădejdea Învierii, iar Dumneavoastră, stimaţi
veterani de război, celor ce ne sunteţi pildă de curaj şi jertfelnicie,
să vă dăruiască sănătate, pace şi bucurie, învăţându-ne să ne iubim
poporul şi patria, să ne rugăm şi să lucrăm pentru pace între oameni,
spre slava lui Dumnezeu şi mântuirea oamenilor.

† D A N I E L

PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

HRISTOS A ÎNVIAT !

„Lupta cea bună am luptat,călătoria am săvârşit,credinţa am păzit”
(II Timotei 4,7)

Stimaţi veterani de război,

Purtând în noi bucuria şi bogăţia revărsării de lumină a Învierii
Mântuitorului nostru Iisus Hristos, ne împărtăşim de bogăţia iubirii
milostive a lui Dumnezeu şi a slavei cereşti dăruite nouă, oamenilor,
în Iisus Hristos, ca noi să fim părtaşi ai vieţii şi bucuriei veşnice a
Preasfintei Treimi.

De această bogăţie a prezenţei lui Hristos s-au împărtăşit şi cei care
au simţit cel mai mult ajutorul lui Hristos Cel Înviat în vreme de
încercare, adică martirii sau mucenicii, eroii, veteranii, dar şi toţi
credincioşii care luptă pentru adevăr şi dreptate, pentru libertate şi
unitate sau se ostenesc pentru a ajuta pe semenii lor în mod sincer şi
dezinteresat.

Puterea de a îndura istoria, atunci când nu o poţi schimba, echivalează
cu o înţelepciune şi cu o forţă de supravieţuire în faţa pericolului
autodistrugerii sau a sinuciderii fără rost. Poporul român a rezistat
pe acest pământ pentru că a avut înţelepciune, putere de jertfă şi de
răbdare atunci când nu putea să biruie cu armele. Prin această
înţeleaptă îndurare cu speranţă a supravieţuit el migratorilor
năvalnici, imperialiştilor lacomi şi dictaturilor distructive, umplând
istoria cu Crucile de pe mormintele eroilor jertfelnici şi de pe
bisericile înălţate ca pe făclii de înviere şi speranţă.

De aceea, cultul eroilor, adică pomenirea din neam în neam sau din
generaţie în generaţie a celor jertfiţi pentru apărarea credinţei şi a
patriei, este o adevărată cultură a sufletului românesc care simte că
iubirea e mai tare decât moartea.

Cronicile şi Letopiseţele care consemnează jertfa acestui popor sunt
admirabil rezumate în textul inscripţiei de pe Arcul de Triumf din
capitala României: „După secole de suferinţe, creştineşte îndurate, şi
după lupte grele pentru păstrarea fiinţei naţionale, după apărarea
plină de sacrificii a civilizaţiei umane, se îndeplini dreptatea şi
pentru poporul român…”. Aşadar, eliberarea noastră a fost trăită tot
ca experienţă a puterii sau a luminii lui Hristos Cel Înviat, cuvintele
imnului de biruinţă a iubirii jertfelnice peste timp, „Hristos a
Înviat”, fiind înscrise, ca pavăză, pe frontispiciul Mausoleului de la
Mărăşeşti.

Mulţimea eroilor şi martirilor pe care cu smerenie îi pomenim
permanent, demonstrează că poporul nostru a interiorizat taina Crucii
şi a Învierii şi a trăit istoria ca pe o Cruce şi o Înviere, suferinţă
şi speranţă, întristare şi bucurie, plinind cuvintele Sfântului Apostol
Pavel: „lupta cea bună m-am luptat, (…) credinţa am păzit. De acum mi
s-a gătit cununa dreptăţii” (II Timotei 4, 7). Taina Crucii care se
înalţă în slava Învierii este înscrisă pe Stema României, ca simbol al
istoriei noastre, semn de mare statornicie, continuitate şi unitate în
cuget şi simţiri de-a lungul generaţiilor şi program spiritual
permanent.

Se cuvine, aşadar, să adresăm cuvânt de recunoştinţă şi mulţumire
pentru toţi cei care şi-au dăruit viaţa lor în trecut pentru existenţa
noastră de astăzi şi, prin urmare, cu toţii suntem datori să-i cinstim
cu respect şi să pomenim jertfa şi lupta lor, dacă vrem să ne
redescoperim pe noi înşine ca neam de voievozi creştini şi eroi
martiri.

În încheiere, rugăm pe Hristos Cel Înviat să reverse harul Său, al
luminii şi vieţii veşnice, peste eroii neamului românesc, dăruindu-le
lor odihnă sfântă întru nădejdea Învierii, iar Dumneavoastră, stimaţi
veterani de război, celor ce ne sunteţi pildă de curaj şi jertfelnicie,
să vă dăruiască sănătate, pace şi bucurie, învăţându-ne să ne iubim
poporul şi patria, să ne rugăm şi să lucrăm pentru pace între oameni,
spre slava lui Dumnezeu şi mântuirea oamenilor.

† D A N I E L

PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE